De-a ushilea: Primele 24 de ore in Torino
Torino. Prima seară.
Am ajuns la apartamentul din Torino dupa o baie de Wizzair. Ce poti sa-ti doresti mai mult in viata decat o baie comunala la 10 000 de metri altitudine cu 113 oameni nadusiti care suduie.
Pentru că asta e Wizzeru’: un tramvai numit dorință.
Dorința de a trage semnalul de alarmă de undeva, ca la tren, si sa fii ejectat din conserva aia.
Dar n-a avut loc nicio catapultare. Toate sardinele au ramas in banca lor. Si dupa 2h 40 de min de dardaiala am aterizat.
La adresă mă aștepta băiatu’ de la AirBnb, un piticot, așa ca de pe la noi de acasă.
În România, pe ăștia scunzi îi numesc danubieni.
Dar aici, la Torino?
Cum să le zic? După fluviul lor Po?
Po…poieni?
(Băi, îți dai seama că în țara lui Giuseppe Verdi, a muzicalității supreme,
ăștia au un râu care se numește… PO?! De la Po…lonic? De la Po…po…netz?
Cine l-a botezat?
Un chinez în pelerinaj pe ici pe colo, prin părțile esențiale ale Italiei?
Un zeu cu sindrom Tourette?
Po.
Atât.
Ce po…por!)
Deci Stefano – un popoian vioi, cu tricou in dungi, m-a intampinat la usa catedralei. Da, curat catedrala!
Usa Intai
Pentru că ușa de la intrare — atenție, vorbim de intrarea în clădire, nu în apartament — nu e o simpla ușă. E un portal gigantic. Cand o deschizi, nu deschizi o ușă de bloc, ci parca deschizi o eră.

Pare că atunci cand apesi pe clanta ai putea declanșa accidental o încoronare sau cel puțin o paradă militară.
Ușa aia monumentală pare să fi fost proiectată pentru zeii antici, nu pentru niște muritori care își cară punga de gunoi și cutia de pizza reciclată.
Mi-am amintit de ce-mi spusese o prietenă când a ajuns prima oară la Roma:
„Măreție. Ăsta e primul gând. Nu-l cauți, te acaparează.”
Și da, e același cuvânt care îmi vine acum, aici, deși nu sunt la Roma. Sunt în Torino.
Torino, care a fost capitală doar câteva luni, dar care păstrează o memorie imperială verticală, gravată în uși, în vestibule, în curți interioare.
Am pășit înăuntru așteptându-mă să fiu întâmpinată de Primavara lui Botticelli cantand la harpa discret intr-un colt. Nu era. Era liniște. Dar o liniște somptuoasă, dacă există așa ceva — genul de tăcere care costă scump pe metrul pătrat.
Și-acolo, în acel hol imperial, cu boltă cât domul unei biserici, îți dai seama că măreția nu urlă. Doar stă. Te privește de sus, dar nu cu aroganță, ci cu o resemnare nobilă: “Asta e. Așa am fost construită. N-am ce-mi face.”
E o măreția care nu te înghite. Doar te oprește din mers. Îți zice: încetinește.
Usa a doua
Apoi, după ce ai trecut prin holul monumental, deschizi o alta usa.
Și te trezesti dintr-o data într-un spațiu fără ferestre, fără lumină naturală, cu aer încremenit și pereți care par să fi absorbit toate conversațiile din ultimii trei sute de ani.
Te trezești… în decor.
Tapet auriu cu model vegetal, o oglindă gigantică cu ramă barocă ce pare să fi fost moștenită de la o mătușă excentrică, și rame aurite în relief. Ca și cum cineva ar fi amenajat spațiul pentru o regină în miniatură, dar a uitat să-i lase oxigen.
E mic.
Dar nu se simte mic.
Are ceva dintr-o cameră de decompresie pentru un submarin urban.
Aerul e stătut, dar decorul e festiv.
Nu știi dacă te afli într-un foaier de operetă provincială sau într-un colț secret al unui adăpost antiatomic cu aspirații regale.
Și uite-mă pe mine, reflectată în oglindă, cu geaca roșie și șapca ușor strâmbă, pozând involuntar ca un personaj blocat între două lumi: una care vrea să impresioneze și una care doar vrea să respire.

Asta e senzația.
Că spațiul a fost decorat de cineva care a avut gust, dar n-a avut aer. Doar niste aurolac.
Usa a treia
Noaptea a decurs conform legii locuințelor cu personalitate dubioasă: am ajuns târziu, în jur de 11, am petrecut o eternitate desfăcând rucsacul, scotocind după încărcător, făcând turul de onoare prin baie și convingându-mă că da, aici chiar o să dormi în noaptea asta. La ora 2 eram, teoretic, în pat. La ora 4 — înapoi pe orbită.
Pentru că da, mi-era cald. Cald din ăla inexplicabil, de parter neaerisit cu miros de “nu-s-eu-proprietarul-dar-mă-străduiesc”. O singură fereastră care n-a mai fost deschisă din secolul trecut și un aer care părea recondiționat din 1973. M-am trezit transpirată, confuză, dar și cu o energie ciudată, semi-somnambulică. Așa că am ieșit în micuțul meu Versailles — acel vestibul antiatomic.
Nu știu ce voiam. Să aerisesc spațiul? Să evadez? Să vorbesc cu oglinda?
Dar fix când mă aflam la jumătatea drumului dintre realitate și delir nocturn, ușa s-a închis în spatele meu.
Și atunci s-a declanșat totul. Reflex, frică, amintirea Berlinului..
Eram din nou în acea dimineață friguroasă, în pijamale,pe hol, cu ușa închisă în urma mea, fără chei, fără telefon, fără demnitate.
Doar că acum eram în Torino.
Ora 4 dimineața.
În pijamale.
Cheile — evident — erau în ușă. Pe interior.
Am simțit cum se ridică valul — nu de căldură, ci de panică pură.
Mă aflam într-o ecluză barocă, închisă între două lumi: apartamentul cald și claustrofobic pe de o parte, lumea monumentală torineză de cealaltă. Iar eu… blocată între.
Fără telefon.
Fără nimeni.
Fără nimic.
A fost momentul în care am realizat că, deși mă aflu într-un mini-palazzo cu oglindă rococo, eram de fapt într-un submarin imperial fără ieșire. Și eram singura pasageră. În pijamale.
Am tras de clanță. Nimic.
Am împins. Nimic.
Am tras din nou, cu un fel de politețe disperată. NIMIC.
Ușa, evident, păstra tăcerea imperială a locului.
Atunci m-am întors și am deschis cealaltă ușă — cea mare, monumentală, care dă spre hală. Da, hala aceea cu boltă de catedrală, care pe timp de zi pare grandioasă, dar la 4 dimineața e doar decorul perfect pentru un thriller urban de autor.
Am deschis-o larg, de teamă că o să mi se închidă și aia în spate.
Și ce să vezi: în fața mea — grandiosul pustiu.
Un spațiu în care ecoul propriei tale panici se multiplică pe pereți în timp real.
Am început să gândesc variante. Pe cine sun? (Pe nimeni, că telefonul e în pat.)
Unde merg? (La vecinul de la parter, dar ce să-i zic? “Bună, sunt vecina de două ore, în pijamale, m-am blocat între Versailles și realitate?”)
Cum anunț proprietarul? Ce formulare există pentru m-am panicat în vestibulul dumneavoastră, era prea baroc pentru mine?
Au fost cinci minute sincere de panică urbană cu fundal aristocratic.
M-am plimbat puțin prin holul enorm, ca o regină detronată fără țară, fără telefon și fără plan.
Am citit anunțurile lipite de perete, poate în speranța că voi găsi instrucțiuni pentru “ce faci dacă rămâi blocată între două uși care nu te recunosc”.
Apoi m-am întors în Versaillesul meu personal și, cu o resemnare blândă, am apăsat din nou pe clanța ușii de la apartament.
S-a deschis.
Pur și simplu.
Ușa nu se închisese automat. Cheile erau acolo, dar nu blocaseră nimic.
Pentru că era a doua ușă. Ușa bună.
Ușa care te lasă să greșești și să te întorci.
Ușa care te iartă.
Și-atunci mi-am dat seama: în apartamentul ăsta, nu doar spațiul e stratificat.
Și accesul la sine vine în trepte, în camere tampon, în momente de confuzie și revenire.
Ai nevoie de o ecluză. Ai nevoie de o hală. Ai nevoie de o panică de 5 minute.
Ca să apreciezi banalul unei uși care pur și simplu… se deschide.
În clipa în care ușa s-a deschis, aproape că mi-a venit să plâng.
Să râd.
Să plâng râzând.
Să țopăi.
Sau să comand șampanie la 4 dimineața în pijamale și să o beau direct din sticlă, în vestibulul acela baroc, ca o Marie Antoinette în variantă torineză, fără cap, dar cu chei.
Pentru că da, a fost WOW.
Într-un sens profund, copilăresc, pur — acel wow pe care-l zicem rar, când simțim pe pielea noastra că suntem în siguranță din nou.
Ușa se deschisese.
Eram înapoi în apartamentul meu cu miros rânced și fereastră unică.
Și brusc, mirosul acela care, cu două ore înainte, îmi părea ofensiv, devenise parfum de libertate.
Aș fi dat bani pe el.
L-aș fi vândut sub numele Eau de Survie Nocturne.
Mi-am dat seama cât de fragilă e linia dintre tragedie ridicolă și normalitate banală.
Că ai nevoie de panică, ca să poți aprecia patul tău.
Că ai nevoie de uși care nu se deschid, ca să poți iubi ușile care o fac.
Și că uneori, ai nevoie să te vezi în pijamale la 4 dimineața într-un hol imperial, ca să-ți apreciezi viața exact așa cum e: imperfectă, dar deschisă.
Și imaginează-ti scena: vecinul ar fi sunat proprietarul.
Proprietarul, cu părul vâlvoi și papucii invers, ar fi venit grăbit, te-ar fi privit cu un aer ușor îngrijorat, și ar fi apăsat pe clanță.
Click.
Ușa s-ar fi deschis.
Și eu, acolo, privind scena ca un personaj secundar în propria viață, aș fi fost redusă la o replică:
— …Asta voiam și eu să încerc.
Dar dacă ușa chiar ar fi fost încuiată? Dacă acea clanță, blestemată și rece, nu s-ar fi lăsat înduplecată?
Am început deja să-mi compun, în cap, varianta italiană a dezastrului. Așa, cu 10% cunoștințe reale, 40% română cu accent, 20% spaniolă intrusă, și restul pură speranță:
— Scuzi… io… problema… porta… io dentro… no, fuori… io sono chiusa fuori, ma dentro anche… chiave… porta non apre… io panica… io morta… aiuto?
— (pauză)
— Eh… aprire? Forse? Io non dormire in strada, grazie mille?
Adică genul de italiană care face apel nu la gramatică, ci la umanitatea celuilalt.
Un SOS fonetic. Un poem tragic de ușă blocată și identitate prăbușită în pijamale.
Și atunci am avut următoarea viziune:
vecinul — trezit brusc, cu o figură buimacă, încercând să înțeleagă dacă e vis sau realitate.
Pe mine — în papuci și cu părul ciufulit, fluturând din mâini ca o caricatură postrenascentistă.
Vecinul, cuprins de milă, formând numărul proprietarului.
Iar proprietarul… imaginea calmului devastator.
Vine, apasă pe clanță.
Ușa se deschide.
Și se uită la mine de parcă ar vrea să spună:
“Signora… era doar o ușă.”
Torino, ziua 1: Fâș. Click. Buongiorno.
Dimineața m-am trezit cu aerul acela de beatitudine turistică tâmpă, pe care doar un oraș nou ți-l poate da. Totul era frumos. Soarele era frumos. Clădirile erau frumoase. Oamenii, pavelele, aerul – totul era sublim de respirabil, mai ales după patru ani de Bulgaria cu estetică funcțională.
Am deschis ușa monumentală a clădirii mele cu o gestică aproape religioasă, ca o slujbă scurtă de binecuvântare urbană, și am ieșit pe stradă zâmbind aiurea la clădiri, la viață, la o frunză care părea să-mi spună “benvenuta.”
Ținta era clară: apă.
Proprietarul îmi spusese că la colț e un supermarket. Și da, după 20 de metri l-am zărit: Supermercato Borrello. Frumos, demn, cu nume de încredere. M-am apropiat de ceea ce păreau a fi două uși glisante și m-am postat în fața lor, cu entuziasmul unui copil în fața unui automat de înghețată.
Nimic.
Ușile n-au clipit. Niciun fâș.
Lumina era aprinsă. Se vedea clar că e deschis. Oameni mișunau înăuntru. Dar eu rămâneam pe dinafară ca o pisică nepoftită.
Am încercat ușa de lângă.
Nimic.
Încă una.
Zero.
Am mai găsit o a patra, pe după colț. NIMIC.
Pe fiecare scria Emergency Exit.
Așadar, eu, beatitudinea turistică întruchipată, încercam cu rândul toate ieșirile de urgență, în timp ce pe trotuarul opus, o bătrânică torineză mă privea zâmbind cu acel aer italian între ai, ce dulce e și vai, săraca fată, de unde o fi?
M-am resemnat. Poate nu e deschis. Poate lumina e decorativă. Poate Torino mă testează.
Așa că am luat-o pe altă stradă, plutind din nou, cu zâmbetul meu tâmp și sincer. Mi se părea că fiecare magazin e o revelație, fiecare balcon un poem. Am făcut la stânga, apoi iar la stânga, și m-am întors de fapt în același loc — Torino are străzi ca o tablă de șah, totul e pătrat, geometric, un New York italian cu mai multe paste.
Și abia atunci, din direcția corectă, am văzut adevărata ușă.
Ușile glisante. Alea reale. Ușile adevărului.
Erau acolo, modeste și perfect funcționale, despărțite de celelalte printr-o ușă de clădire care nu semăna cu intrarea într-un supermarket.
Și când le-am văzut, m-am emoționat.
Ca și cum am descoperit o relicvă. Ca și cum acea ușă m-a ales.
Am intrat cu reverență, cu un fel de pioșenie suburbană. Și am început să mă minunez: și de rafturi, și de dispunere, și de organizare. Era sublim. Era logic. Era curat. Era Occident.
La raionul de măcelărie, vânzătorul, un domn cu zâmbet antrenat și privire prietenoasă, îmi spune:
— Buongiorno!
Și eu?
Eu, care învățasem italiană cu trei săptămâni înainte, eu care recitasem verbe la duș?
Bloc total.
I-am răspuns cu acel celebru și rușinos:
— I don’t speak Italian.
El a zâmbit și mai tare, așa, ca un italian care știe că ți se va întâmpla de încă 20 de ori.
I-am arătat cu mâna ce voiam.
Și am rostit cu o mândrie șoptită:
— Copo… colo.
Ceea ce a fost, evident, coppocollo. Dar a înțeles. Și m-a servit. Cu bucurie.
Și dacă ar fi să rezum prima zi in Italia într-un cuvânt — n-ar fi „Torino”. N-ar fi „buongiorno”. Nici „ușă glisantă”.
Ar fi copocollo.
Pentru că oricât ai pluti în beatitudinea aia tâmpă de turist fericit, oricât ai zâmbi la clădiri, la balcoane, la pisici de pe pervazuri — tot acolo ajungi.
La ceafă de porc.
You May Also Like
Angel Investor
November 24, 2022
Me And My Soul
September 17, 2019